Orbis terrarum sau hărțile lui Lisandru Neamțu expuse la Simeza
O situare în cîmpul istoriei artelor
Orbis terrarum e genericul sub care Lisandru Neamțu își așază căutările și – deopotrivă – izbînzile plastice recente, cu care m-am putut familiariza în răstimpul vizitei pe care i-am făcut-o recent în noul său atelier din strada Ermil Pangratti, dar și în cursul unui popas la galeria „Simeza”, gazdă fiindu-mi, și de această dată, artistul însuși. Translînd Orbis terrarum în română, vocabula „lume” se impune spiritului și cugetului, în accepția sa geografică, desigur. Scrutînd imaginile, realizez că oamenii, altfel spus locuitorii acestei lumi, nu sînt totuși avuți în vedere, de unde, iată, mi se deschide – parcă dintr-odată – o perspectivă interpretativă pe care o găsesc incitantă. La o primă și superficială privire, oricare dintre vizitatorii „Simezei” – împreună cu mine – va admite că figurația umană lipsește. Îndrăznesc totuși să postulez că, în cuprinsul imaginilor pe care Lisandru Neamțu le-a creat, prezența antropomorfă – această temă dintotdeauna a plasticianului – nu e nici neglijată, nici ignorată, ci doar sublimată. Dacă, potrivit titlului expoziției, „lumea largă” se constituie în temă majoră a artistului ori mai degrabă explorarea acesteia înțeleasă în sine, rezultă că toate cîte sînt înfățișate atenției privitorului indică nimic alta decît perspectiva exploratorului însuși. Provizoriu, vom admite că, printr-un act de voință, dar și de generozitate, Lisandru Neamțu ne-a îngăduit să ne substituim ființei exploratoare cu care el însuși se identifică, după ce s-a substituit – la rîndu-i – tuturor exploratorilor care au viețuit, viețuiesc și vor viețui în spațiul căruia cei vechi i-au spus „Orbis terrarum”. Deduc pe această cale că dimensiunea atemporalității nu doar că îl interesează, dar îl și subjugă pe artist.
Mă voi face mai bine înțeles atunci cînd voi preciza că perspectiva generoasă, exploratoare, de care privitorul imaginilor de la „Simeza” se bucură, nu se deschide unei viziuni realiste, ori poate chiar uneia de-a dreptul naturaliste asupra lumii, proprie vechilor exploratori care se întîmpla să fie uneori pictori ori poate că doar erau însoțiți de pictori în călătoriile lor primejdioase, imprevizibile și întotdeauna îndepărtate. Arta lui Lisandru Neamțu este chiar contrariul acestor exemple istorice.
Cu ani în urmă, m-a impresionat și totodată m-a emoționat cazul unei artiste formate la școala olandeză a veacului al XVII-lea, Maria Sibylla Merian, cea care, călătorind în primii ani ai veacului al XVIII-lea în Guiana olandeză, 
cunoscută și sub numele de Surinam, a pictat un număr impresionant de planșe botanic-entomologice, la care nu știi ce să admiri în primul rînd, izbînda plastică a efortului creator ori poate desăvîrșita acribie științifică, Sibylla Merian fiind, deopotrivă, artist plastic și naturalist. Îi invit pe cititorii mei să-și imagineze o fuziune între portretele Saskiei tinere, datorate lui Rembrand, și personajele tabloului lui Frans Hals, Eforele azilului de bătrîni din Haarlem, pentru a putea reconstitui – desigur, imperfect și doar pentru uz propriu – portretul Sibyllei Merian. Purtînd veșmintele personajelor feminine din tablourile lui Rembrandt și Frans Hals, să ne-o imaginăm pe aceeași Maria Sibylla Merian călătorind pe mare, îmbarcată pe velierele epocii, printre mateloți, doar pentru a putea picta la fața locului, în Surinam, mărturii uluitoare ale Creației lui Dumnezeu, insecte și plante cu totul necunoscute europenilor. Anticipînd, aș zice că, din efortul unei atare înaintașe, își extrage astăzi energiile creatoare – poate fără să o știe – exploratorul cu care Lisandru Neamțu se identifică. Tot așa, anticipînd, voi afirma că, deși confruntat cu una și aceeași temă – minunățiile pe care Orbis terrarum are a ni le înfățișa –, artistul contemporan își schimbă instrumentarul, astfel încît observația scrutătoare lasă locul imaginației exploratoare și, desigur, cutezătoare. Și în această glisare a sa către teritoriile imaginarului, Lisandru Neamțu a avut înaintași de seamă. Spre deosebire de exploratorul de la „Simeza”, aceștia nu au abandonat, totuși, procedeul descrierii realiste, ci și l-au asumat cu un soi de îndărătnicie semeață.
Doi artiști de la începutul veacului al XX-lea se înfățișează acum memoriei mele, pe cît de asemănători prin preocupările lor tematice, tot pe atît de deosebiți în ordine stilistică unul de celălalt. Cel dintîi pe care îl voi aminti e mai puțin prezent în conștiința culturală a epocii pe care o străbatem, el și uluitoarea-i creație. Îl am în vedere pe maghiarul Csontvary. Ucenic farmacist și explorator al „lumii largi” prin mijlocirea penelului, a pictat tablouri ce pot fi admirate astăzi pe simezele muzeului său personal din Pécs. Al doilea e Rousseau Vameșul însuși, cu al său „hiperrealism”, care îi îngăduie să numere toate frunzele junglei în timp ce le pictează. Aș zice că, prin acribia sa, el se situează cu o exactitate exemplară la jumătatea drumului ce leagă efortul Sibyllei Merian de cel al exploratorului pictor cu ale cărui creații sîntem confruntați la „Simeza”. Tabloul lui Rousseau înfățișînd un leu aflat în mijlocul junglei, în căutarea prăzii, poartă o inscripție năucitoare prin ingenuitatea sa: „Quand le lion a faim, il se jette sur la gazelle”. Imaginile pe care Lisandru Neamțu ni le înfățișează nu sînt atît de explicite. În locul siluetei sălbăticiunii care își sfîșie prada, redată în chip realist, el preferă să înlocuiască tabloul de șevalet cu o hartă, pe întinsul căreia, în locurile periferice, presupuse a fi încă neexplorate, ar fi putut așeza – dacă ar fi dorit – mai discreta, dar prin aceasta nu mai puțin neliniștitoarea inscripție „Hic sînt leones”. Așa stă scris pe vechile hărți, acelea pe care Lisandru Neamțu le ia drept model și totodată le imaginează în calitate de mărturii ale unei călătorii pe de-a-ntregul interioare. Dar cu aceasta am și ajuns în miezul problemei plastice și tematice pe care Lisandru Neamțu o înfățișează atenției noastre, de vreme ce tablourile sale iau forma unor hărți subiective în exces.
Așa stînd lucrurile, apropierile și comparațiile cu domeniul picturii universale pot continua. Mă voi mărgini la a indica doar două exemple, lăsîndu-mi cititorii să decidă înspre care dintre cele două soluții creatoare pe care urmează să le evoc tinde Lisandru Neamțu cu simpatia sa, dar și prin natura demersului său. Hărți nu doar variate din punct de vedere tipologic, dar și numeroase, oferind adevărate „chei de lectură” tablourilor în fundalul cărora privitorului îi este dat să le descopere, au fost înfățișate de Vermeer, după cum mai puțin numeroase… de fapt, una singură, dacă nu mă înșel, dar tocmai prin aceasta mai emoționantă și mai prețioasă, a fost pictată de Domenikos Theotokopoulos, pe numele său scurt – El Greco. Cunoscătorii creației sale își amintesc că tabloul cu hartă pe care ni l-a lăsat e chiar opusul pînzelor cu hărți pictate de Vermeer. La acesta din urmă – așa cum am precizat deja –, hărțile sînt adevărate fundaluri vii, dar, totuși, numai niște fundaluri pe care se desfășoară, molcom, fluxul vieții cotidiene a locuitorilor orașului Delft. În cazul lui El Greco, harta devine ea însăși personaj, așa cum domină primul plan al imaginii, în vreme ce imaginea Toledo-ului presupus a fi cel real, tangibil în chip material, stăpînit așadar de tridimensionalitate, servește numai drept fundal. Aceasta este o inversare a raporturilor firești, „optic adevărate”, o afirmare fără putință de tăgadă a unei concepții platoniciene asupra lumii. Contemplînd harta Toledo-ului, privitorul e parcă mai aproape de „icoana platoniciană” a orașului decît atunci cînd e confruntat cu orașul însuși, cel pictat în fundal. Ceea ce El Greco a imaginat e chiar opusul tablourilor cu hărți ale lui Vermeer, e imaginea lor răsturnată în oglindă.
Am avut trebuință de întreg acest excurs, pentru a dovedi, sper că în mod peremptoriu, că personajele nu lipsesc – totuși – de pe întinsul hărților închipuite de Lisandru Neamțu, atîta timp cît hărțile sale, aidoma celei a lui El Greco, devin personaje în sine sau – mai bine exprimat – „personaje-hărți”. Adîncind interpretarea, aș putea adăuga că sînt autoportrete-hărți, pe întinsul cărora ființa lăuntrică a artistului ne este înfățișată în totală discreție. Figurația rarefiată din cuprinsul hărților lui Lisandru Neamțu ne îngăduie să rememorăm fără efort tablourile de extracție abstractă pe care le-a pictat cîndva. Hărțile sale tind să facă prezente vechile tablouri abstracte, dar totodată să le și oculteze. E ca și cum, navigînd simultan pe undele învolburate ale imaginației, dar și pe acelea mai line, ale inteligenței, devenit explorator, Lisandru Neamțu scrutează tainele propriei creații așezînd „balize” ale cunoașterii și ale autocunoașterii între cele ce au fost deja pictate, între cele ce sînt pictate acum sau care abia urmează să fie pictate. Altfel spus, pictînd hărți, își cartografiază propria creație. Prin aceasta, însă, el trasează un model al lumii sale interioare. Consider că, într-un mod mai puțin explicit, oricare dintre artiștii autentici tind să contureze prin creația lor un posibil model cosmic ori o „criptogramă” a ceea ce înțelegem îndeobște prin „Orbis terrarum”. Cu o atare criptogramă, artiștii autentici se și identifică în cele din urmă, aceasta servindu-le drept autoportret simbolic. Mă gîndesc – bunăoară – la Brâncuși, despre care știu că a fost un cititor al lui Platon, după cum am convingerea că modelul cosmic tripartit, înfățișat de Socrate în finalul dialogului Fedon, se regăsește în grupaje ale sculpturilor sale din atelier – surprinse în numeroase și admirabile fotografii care îi sînt datorate –, dar care poate fi regăsit și la Tîrgu-Jiu. Elementul acvatic e doar una dintre cheile interpretative care ne stau la dispoziție. Masa tăcerii a fost înadins instalată pe malurile Jiului, iar atunci cînd ne amintim că fragmentele unui grup statuar distrus de sculptorul însuși – Trecerea Mării Roșii – au fost „topite” în rotundul desăvîrșit al celei dintîi mese, aceea care servește în atelier drept soclu elementelor de bestiar acvatic, modelul platonician se impune cu și mai multă forță, căci mitul istorisit de Socrate e un mit acvatic. Voi semnala – în final – simbolismul acut-acvatic, propriu demersului lui Lisandru Neamțu, prin aceasta el și opera sa intrînd în rezonanță – fie și pe o cale indirectă – cu mesajul brâncușian. Oare nu e ciudat că, intitulîndu-și expoziția Orbis terrarum, artistul ne înfățișează, precumpănitor, lumea marină?
Voi încheia prin a observa că întreaga expoziție echivalează cu o amplă instalație, în centrul căreia, rotindu-se liber deasupra unui soclu pe care practic nici nu îl atinge, Peștele modelat și pictat de Lisandru Neamțu împrumută mișcarea giratorie proprie Peștelui, Focii și Ledei lui Brâncuși. Iată-ne martori ai unui dialog pe care artistul expozant la „Simeza” nu l-a avut înadins în vedere, dar care prin aceasta nu încetează să fie unul autentic, un dialog căruia să îi poată fi atașat, fără nici un fel de reținere, determinativul „adevărat”.
CITAT
Contemplînd harta Toledo-ului, privitorul e parcă mai aproape de „icoana platoniciană” a orașului decît atunci cînd e confruntat cu orașul însuși, cel pictat în fundal. Ceea ce El Greco a imaginat e chiar opusul tablourilor cu hărți ale lui Vermeer, e imaginea lor răsturnată în oglindă.
No comments:
Post a Comment