DILEMA studiilor postuniversitare
supliment editat de DILEMA VECHE
anul IV nr.316, 4-10 martie 2010
Pittura è una cosa mentale...şi alte consideraţii asupra doctoratului profesional
Lect. univ. Dr. LISANDRU NEAMŢU
Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
Şi-ar fi susţinut Leonardo da Vinci doctoratul dacă ar fi trăit în ziua de azi? Cu siguranţă da: teza era deja scrisă sub forma tratatului despre pictură. Şi ar mai fi avut şi alte idei...
Discuţiile în jurul doctoratelor în ziua de azi aprind spiritele universitare şi pun obsesiv întrebări asupra a ceea ce vrea să însemne doctoratul profesional. Par aceste discuţii pe alocuri, dialoguri colorate între personaje opace, căpătând adesea accente de ceartă a universaliilor. Nu este un exerciţiu uşor să accepţi criteriile de valoare ale domeniului aflat la aceeaşi masă dar într-un alt colţ. Acolo în mod cert supa este mai rece.
Iată că există la ora actuală în România în desfăşurare un proiect de organizare a tuturor şcolilor doctorale, o încercare de elaborare a unui cod general valabil pentru toţi conducătorii de doctorate şi implicit pentru toţi doctoranzii. Un asemenea arbitraj lucid aminteşte de respectul reciproc între domenii, aminteşte de performanţă, vizibilitate, corectitudine. Criteriul cel mai important într-o asemenea întreprindere ar fi o valoare comună pe care toate domeniile o visează: excelenţa (în forma ei extinsă calitatea).
Modelul de organizare actual al universităţilor din România este modelul Bologna. Conform acestuia, la nivel universitar funcţioneză trei cicluri de şcolarizare: tânărul student devine licenţiat în trei ani, frecventează masterul în doi şi după ce se înscrie la doctorat, dacă rămâne inspirat şi corect îşi poate susţine teza în public după trei ani. Ar fi cam opt ani de studii în care ai şansa să fii numit student, timp în care îţi ascuţi simţurile, devii eficient, pe alocuri acultător, neobosit şi nu de puţine ori blazat. Chiria, viaţa de cămin, masa, micile cheltuieli imprevizibile, abonamentul la mobil, aglomeraţia, aparenţa haotică sunt nelipsite. Altfel, libertăţile se ţin lanţ: ai net, inteligenţă, câteodată fervoare, modele la tot pasul, colegi şi colege, bursă, roaming şi chiar un scop. Într-un asemenea context realizezi că din anul întâi şi până la înscrierea la doctorat rândurile se subţiază şi miza creşte. Cât de mult? Atâta cât te ţine încrederea în valoare. Acestui crochiu al vieţii studenţeşti din România contemporană îi corespundeau în perioada pre Bologna cu totul alte zări şi etape. Doctoratul era rar, aprig şi mai apăsat. Organizatoric vorbind, cei aleşi erau puţini. Şi nu auzise nimeni de doctorat profesional...ce va să zică?
Începând cu anii 90 în spaţiul academic european şi în afara sa, au apărut specii de doctorat care s-au dorit mai bine pliate pe varietatea domeniilor, dar şi pe aşteptările societăţilor emergente. Alături de doctoratul tradiţional (Ph.D) stă doctoratul profesional al disciplinelor profesionale, vocaţionale şi al cercetării aplicate, cel prin publicaţii (the Ph.D by publication), cel pe bază de instruire (taught doctorate) şi cel pe baza unei performanţe creative (practice-based doctorate). Cu alte cuvinte, adaptările de conţinut au vizat în special domeniile aplicative acolo unde a teoretiza şi a studia fenomenologic aspecte relevante, însemna un ciclu de cercetare complet.
Până azi, identitatea şi legitimitatea doctoratului profesional s-a rafinat, fiind promovat în sisteme de învaţământ acoperind ţări precum S.U.A, Anglia, Franţa, Danemarca, Austria, Olanda, Norvegia, Irlanda, Canada, Japonia, România, Coreea de sud, etc. Aria disciplinelor este la rândul ei mult acoperitoare: arhitectură, muzică, arte vizuale, cultură fizică şi sport, ştiinţe sociale, medicină, ştiinţe biologice, inginerie, educaţie, administraţie, limbi străine, psihologie, etc. Contribuţiile originale din fiecare domeniu au sub această formă de legitimare profesională şansa de a deveni punţi de vizibilitate şi comunicare.
Lumea contemporană trăieşte din paradoxuri: dinamici ameţitoare ale instrumentelor de lucru, legături instantanee la informaţii din cele mai diverse, schimbări neaşteptate de paradigmă, simultane cu clasicitatea unor forme mentale verificate (şi adesea vitrificate), autarhice şi conservatoare, în multiple şi sublime variante morfologice. Adăugăm şi un pic de specific local, după gust, şi putem obţine rapid, timp de câteva generaţii o crustă dulce-amăruie. Are şanse doctoratul profesional ca într-un asemenea context de viaţă reală să nu fie asociat clişeului struţo-cămilistic? Da...în fond îşi bazează existenţa pe criterii solide, verificate pe domenii în sute de ani. Pot aduce în mod real valoare ştiinţifică? Da...sondează profunzimi ale spiritului cu mijloacele intuiţiei geniale pe drumuri noi, de cele mai multe ori neumblate.
Capacitarea doctoranzilor pe aceste rute duce inevitabil la finalităţi valoroase (ori interesante) traduse într-o literatură de specialitate importantă sub aspect contributiv. Competenţele transversale (metodologice, cognitive, lingvistice, de expertiză, de interrelaţionare, chiar şi cele de management al riscului (!), etc.) se dezvoltă odată cu cele profesionale. Practicianul, profesionistul, artistul devin teoreticieni ai unor aspecte ce ţin de preocupările lor esenţial-profesionale, de universul diferenţelor specifice. Şi ce mai diferenţe...acolo unde domeniul pare greu de supus unor reguli ale raţiunii se întâmplă ca perfecţiunea să conteze enorm. O notă falsă într-o interpretare, o mişcare de câţiva milimetri în plus într-un gest al actorului, o alunecare involuntară spre kitsch în discursul plastic sunt fatale. Domeniile par să-şi autoconfigureze metodele (metodologiile), regulile şi limitele.
Coexistenţa ambelor forme de studii doctorale se bazează în ultimă instanţă pe un compromis rezonabil şi principial (conf. Prof. Mircea Dumitru). Trebuie avută în vedere ideea importantă a existenţei unor standarde comune în recunoaşterea oricărui tip de doctorat. Exerciţiul unui asemenea demers este în primul rând unul al flexibilităţilor formale, al acceptării de noi criterii pe aceeaşi scară axiologică. De la ştiinţele dure la arte, de la inginerie la socioumane sau umanioare, peisajul colorat al cercetării invită la dezautohtonizare, la comunicare pe paliere noi, insolite.
Momentul asumării unui doctorat corespunde unei profunde mutaţii interioare: aflarea unei etici a cercetării, a unei deontologii profesionale adecvate domeniului şi acceptarea unor standarde ale cercetării de excelenţă.
În lumea artei de pildă sunt artişti de calibru care nu se vor înrola niciodată într-un asemenea parcurs. Refuzul lor categoric devine în sine un gest expresiv. Pe de altă parte sunt şi artiştii care simt nevoia organică de a crea sisteme. Cred că şi aici e o problemă de gust. Leonardo a fost un astfel de spirit. Artiştii în viziunea sa au de-a face cu materiale şi strategii ce ţin de mental. Vorbesc despre nuanţe, tonuri, geometrii din spatele compoziţiilor, structuri şi energii discrete. În ziua de azi însă, artele vizuale de pildă, se aştern peste spaţii necuprinse: nu mai este vorba de tabloul-obiect ci de fenomene culturale ori vizuale, de noi media, de noi limbaje şi posibilităţi de expresie cu reguli şi gramatici proprii. A-ţi croi drum într-un asemenea luxuriant univers este o probă de vitalitate. În general, ştiinţele socioumane şi-au reorientat discursul către noi perspective: ştiinţele de graniţă (antropologia, sociologia etc.) îşi dovedesc eficienţa în preocupările actuale. Experienţele realmente valoroase pot traversa domeniile, pot da idei, deschide perspective şi oferi repere. A ştii să întrevezi ofertele cercetării este o virtute. A fi conştient de rezultatele armonizate ale cercetării devine o artă.
Fragmentările din societăţile contemporane revalorizează aspectele locale, identităţile, sensibilităţile de toate felurile. Să intri cu seriozitate într-un doctorat seamănă cu înălţarea unui zmeu peste o asemenea lume pestriţă. Îţi doreşti vânt bun care să te împletească în sforile altor zmee, să te conecteze cu domenii noi de pe alte dealuri. Deznodământul va duce previzbil spre cunoaştere, spre revelarea potenţialului intelectual extraordinar, latent şi înălţător.
