Spaţiul cultural şi geneza operei

Lect. Univ. Dr. LISANDRU NEAMŢU

Universitatea Naţională de Arte Bucureşti

Înţelegerea resorturilor existenţei umane, varietatea modurilor sale de manifestare, suscită deopotrivă interesul de natură antropologică, şi cel de natură estetică. Această idee va fi dezvoltată pe parcurs şi poate atribui imaginii calitatea de a înregistra şi păstra date cu privire la om în paralel cu limbajul – în cazul nostru expresia plastică – dovedindu-se unul dintre importantele instrumente de studiu al omului şi spaţiilor sale de cultură.

În sfera vizualului, stilul devine spectacol. Dacă asociem modalităţilor şi trăsăturilor stilistice ale formelor de expresie, în varietatea lor estetică şi morfologică, imaginea peisajelor culturale în care se manifestă, vom vedea că, de fapt, aria acestui domeniu este extrem de vastă şi devine – aşa cum o sublinia Leo Frobenius – Paideuma culturilor.(Ilustraţia.nr.1, Matej Andraz Vogricic, Clothed House, instalaţie, Veneţia, 1999)

Fiecare loc îşi are propriile argumente estetice, fiecare loc scrie sau ne rescrie în intimitatea gândurilor noastre valori inefabile. Un bun exerciţiu este acela al recompunerii sentimentului produs de un spaţiu anume, de aflare în proximitatea unui ambient. Am descoperi că fiecare epocă şi-a construit imagini ideale, spre care s-a îndreptat un timp, încărcate fiind deopotrivă de fatalitate şi sublim.

Dimensiunile la care ne referim sunt cele temporale (etapă, epocă, timp istoric, cronologie, etc), cele de întindere (culturale, geografice), cele de manifestare (ca structuri antropologice conştiente sau inconştiente, determinante şi determinate, ca expresii ale identităţii, etc) şi cele de interpretare (hermeneutică, antropologică, estetică, iconologică, filosofică, critică, etc). Fiecărei dimensiuni amintite îi corespunde un mod specific de cercetare. (Ilustraţia nr.2, Claes Oldenburg, Binoculars for The Chiat – Day bulding, Venice, California, 1991, Imagine de tip pop art bazată pe forme şi structuri tipice culturii americane).

Arta în genere poate fi subsumată unei antropologii culturale. Cu alte cuvinte istoriile umane s-ar împleti natural cu cele ale morfologiilor plastice, fiind nu numai reflexul acestora dar şi modelul lor. Arta ar avea funcţia precisă a comunicării vizuale, prin intermediul obiectelor plastice sau fragmentelor acestora, ce pot funcţiona ca agenţi ai creatorului lor, al umanităţii sale cu toate aspectele ce decurg din această apartenenţă.(Ilustraţia nr.3 , structuri decorative integratoare, patternuri de structurare formală şi mentală în artă iraniană, moschee în Ispahan).

La o privire de ansamblu, configuraţia unui peisaj pare a fi modelată tacit de configuraţia culturii căreia îi aparţine. Cu alte cuvinte locul va poseda o dinamică proprie, va fi produsul unei anumite structuri mentale corespunzătoare. Ancorat în cutumele tradiţiei sau lansat spre noi forme moderne de cercetare formală, un produs artistic există prin adaptarea sa la nevoia umană de structurare şi de noutate.(ilustraţia nr.4, Anish Kapoor, Leonard Street Apartment Building, NY 2011, contrastul prin alăturare a două structuri opuse : geometrismul construcţiei şi naturalul sub forma unei picături).

În înţelegerea noţiunii de stil putem desluşi de fapt două categorii opuse de concepte, prin care se poate determina esenţa unui stil: pe de-o parte concepte pur formale, care nu vizează decât modalităţile optice de reprezentare ale unei epoci (Seh und Darstellungsweise), pe de altă parte, concepte de conţinut, care indică felul în care o epocă, un popor sau un individ ajung să exprime în cadrul acelor modalităţi de reprezentare, un sentiment, o idee, sau o concepţie.(Ilustraţia nr. 5, arhitectură organică, ansamblu complicat şi sieşi suficient care rezolvă spaţiul prin prezenţa sa vitală realizat ăn anul 1997 la Bilbao de arhitectul Frank O. Gehry).

În formula constitutivă a oricărei culturi intră anumite configuraţii intime pe care membrii ei le recunosc şi le împărtăşesc. Astfel de configuraţii “gramaticale” se manifestă cu aceeaşi intensitate indiferent de barierele lingvistice, religioase, estetice, sociale sau de altă natură de care culturile sunt despărţite. Parcurgând atât palierele dimensiunii spaţiale cât şi cele ale dimensiunii temporale şi judecând faptul artistic în funcţie de criteriile analizei genezei operei, vom descoperi lucruri uluitoare: analogii şi formule expresive comune, modalităţi de expresie unice dar totuşi bazate pe o aceeaşi ancorare în secvenţa istorică.(Ilustraţia nr. 6, structurile constructive ale epocii premedievale în spaţiul culturii occidental-europene).

Chiar dacă societăţile îşi desemnează elitele pentru a remodela peisajul unei culturi, acestea se manifestă previzibil în maxima lor libertate creatoare. Fiind indivizi singulari, artiştii sau arhitecţii devin prin urmarea propriilor demersuri artistice, vehicule dinamice ale societăţii lor. Figuri recunoscute ale lumii artei au creat în climate istorice diferite şi s-au inserat inconştient chiar, în climatul cultural de apatenenţă. Cu toate acestea atitudinea lor a fost de frondă şi reacţie la ceea ce societatea putea înţelege şi accepta la acel moment. În multe din cazuri momentul generator al operei este criza. Artistul poate găsi prin zestrea sa genetică deschiderea, breşa, soluţia pentru construirea de sisteme noi de valori. Afirmarea unei personalităţi artistice ca individ creator este sinonimă şi cu recunoaşterea (contemporană sau postumă) a valorii operei sale.(Ilustraţia nr.7, o tulburătoare mărturie a translării dinspre pictură spre arhitectură a unei concepţii compoziţionale personale este realizată de Le Corbusier. Acesta păstra ca pe o pasiune tainică pictura pe care o practica zilnic).

Spre deosebire de cultura de tip euro atlantic, cea microasiatică, de sorginte islamică îşi fondează existenţa pe marile structuri integratoare ale umanului de tip raţionalist, monumental, decorativ dar anonim. (Ilustraţia nr.8, marile structuri arhitectonice alveolate ale moscheii din Ispahan apar într-un contrast de fond cu tipul de spaţiu interior de cult occidental).

Participarea ca individ creator la definirea unui ansamlu arhitectonic cu o funcţie precisă în economia unei societăţi, apare ca o normalitate în cultura europeană. Individului i se îngăduie să participe activ la sistemul din care face parte, i se îngăduie să-şi transleze în operă emoţii, sentimente, trăiri. Formele estetizate ale unor astfel de valori devin ansambluri plastice unice, depozitare ale unor importante concepte estetice.(Ilustraţia nr.9a,b, Jean Lurcat, cu tapiseria Apocalipsa la Plateau D”Assy în 1945 şi Henry Matisse la capela rozarului din Vence în anul 1951).

Spaţiile arhitecturale sunt purtătoare ale unor structuri estetice care se îmbină adesea cu conceptele plastice artistice. Arta în spaţiul public devine artă ca noutate dar şi ca remodelare conceptuală a întregii concepţii arhitectonice. Nu de puţine ori, spaţiile convenţionale capătă noi valenţe şi înţelesuri estetice datorate resemantizării ansamblului prin adăugare de elemente plastice.(ilustraţia nr. 10, Magdalena Jetelova, Domesticirea unei piramide, la MAK, Viena, 1992).

Dar spaţiului public îi aparţin şi variantele plastice vernaculare, hibride. Având rol estetic - dar cel mai adesea provenind din nevoia proclamării identităţilor culturale - formele vernaculare de morfologie plastică incluse în cadrul mai larg al structurilor arhitecturale, oferă spre studiu variate morfologii plastice. Materialele constitutive ale operei sunt adesea din surse locale (pigmenţi, nisip, pământuri de diferite calităţi, materii amorfe, etc).(Ilustraţia nr. 11, decoraţii murale, Africa subsahariană).

Alăturând acestui tip de demers cel inspirat din ethno art, vom descoperi surpinzătoare formule plastice.

(Ilustraţia nr. 12, Yves Klein, Musiktheater, Revier, Germania, 1959).

Arta contemporană oferă însă noi variabile în câmpul volumetriei arhitectonice. Clădirile publice sau private, spaţiile exterioare sau interioare, spaţii reale dar şi virtuale sunt noile suporturi pe care artiştii contemporani îşi pot retrasa concepţiile estetice. Pasaje pietonale, gări, aeroporturi, hale industriale, şcoli, semnale urbane, parcuri pot deveni suport material al intervenţiilor de artă în spaţiul public.

(Ilustraţia nr. 13a,b,c, Sol LeWitt, intervenţii plastice în aeroporturile din Dallas şi Toronto, Thomas Ruff cu intervenţia sa asupra faţadei bibliotecii universitare de ştiinţe aplicate din Eberswalde, Germania, în colaborarea cu arhitecţii Herzog şi Meuron).

În studiile antropologiei culturale apare ideea existenţei unei unităţi psihice a omenirii. Adolf Bastian a fost primul care a sugerat această teză. Conform convingerii sale, ideile elementare înnăscute se află la originea tuturor culturilor omeneşti şi suportă o serie de modificări în funcţie de condiţiile de mediu. Ceea ce este de reţinut este faptul că aceste caractere psihice fundamentale au darul de a modela la rândul lor alte culturi cu care vin în contact, au darul de a perpetua valori de-a lungul unor lungi perioade istorice.(Ilustraţia nr. 14, atelierul lui Brâncuşi la 1925 şi proiectul arhitectului Wallace Harrison din 1968 pentru biserica din Stamford, Connecticut).

Sensibilul, valorile spirituale, apar în lumea contemporană ca valori eterogene, în care se face simţit un complex de relaţii adesea impersonale, superficiale, tranzitorii şi segmentare. Este un reflex al grupurilor sau indivizilor ce îşi decupează zone diferenţiate din punct de vedere calitativ, ca reflex al ierarhiilor sociale.

Toţi membrii umanităţii sunt apţi pentru a percepe stimuli estetici. De la nord la sud, de la est spre vest, oamenii sunt egali în faţa bucuriilor simple, a lucrurilor care funcţionează în imediatul vieţii lor. Este mai puţin important cum sunt configurate diferitele idealuri de frumuseţe. Ceea ce contează este caracterul general al plăcerii şi frumuseţii, fiind trăite cu aceeaşi intensitate oriunde s-ar manifesta. (Ilustraţia nr. 15, Mesajul operei artistice se subscrie principiului unităţii artei denumit în estetica semiotică idiolect).

Structura este cea care asigură funcţiei măsura unei optime constituiri, a formei perfecte dedicate scopului precis, perfect şi el în economia ansamblului culturii. Structura prin formele sale de manifestare semantico-vizuală devine chiar emblema, forma materială a funcţiei. (Ilustraţia nr. 16, pattern vizual şi cultural în epoca descoperirilor antropo-geografice).

Deoarece existenţa implică în diversele sale forme, sisteme ale circulaţiei semnelor simbolice, conferind astfel societăţii caracterul unei imense reţele relaţionale, codurile de semnificaţii şi cele simbolice pot fi citite în cheia unui text, intrepretate, recunoscute ca structuri proprii. Putem afirma chiar că ambitul cultural , prin imperfecţiunile sale determină geneza operei.(Ilustraţia nr.17, structuri decorative - structuri mentale).

Produsul integrator al muncii lor a devenit o încadrare nobilă într-un sistem dat. A devenit potenţatorul unui spaţiu spiritual poate amorf, impersonal, informal. Geniul protector al unui loc spiritual este însuşi gândul sau sentimentul indus discret, prin mijloacele creaţiei. (Ilustraţia nr. 18, tapiserie medievală, Dame a la licorne, Cluny).

Distribuţia geografică şi istorică modelează întreaga morfologie a unei culturi. Antropologul american Franz Boas afirmă că limba şi cultura joacă un rol tot atât de important în diferenţele dintre popoare ca şi ereditatea biologică. Istoria, limba, cultura joacă un rol mai mare decât condiţiile naturale.

Semnificaţia internă a faptelor culturale dezvoltă forme originale, particularizate după areale geografice.

Individul, artistul, membrul comunităţii are nevoie, în activitatea sa de relaţie, de sens. Atribuirea unui sens pare legitimă în contextul în care lucrurile par să aibă o logică internă, o ordine a lor. Mediul cultural procură ordinea mentală atât de necesară inserării afective individuale ori colective.(Ilustraţia nr. 19).

Artiştii vizuali contemporani, mânuiesc noile media puse la dispoziţie de dezvoltările tehnologice dar, au ca reper şi fondul arhaic, arhetipal al existenţei lor. Echilibrul just între mijloacele moderne şi valorile umane perpetue trebuie stabilit neîncetat pentru o creaţie valoroasă. Chiar dacă opera lor se propagă instantaneu prin reţele informatice cu viteze uluitoare, creaţia lor se adresează fondului uman ancestral. Democratizarea actului atistic prin reţelele rizomatice de distribuţie a informaiei digitale ar duce în fond la o cunoaştere mai profundă a fiinţei umane, la o mai fecundă reflectare a acesteia.